Revoluția cunoscută sub
numele de ,,Primăvara arabă,, a fost o serie de proteste care au avut loc în
țări din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, începând cu sfârșitul anului
2010. Aceasta este o sintagmă care a sugerat întotdeauna ideea de tranziție
pașnică de la autoritarism la democrație. Aceste proteste au avut loc în țările
cu regimuri totalitare, comuniste și de lungă durată. Cauzele comune ale
protestelor, revoluțiilor din aceste țări au fost regimurile, corupția,
inflația, polarizarea bogați-săraci, șomajul. Factorii favorizanți au fost
populația tânără, cei sub 35 de ani, precum și rețele de socializare: Facebook,
Twitter, Instagram, acestea permițând comunicarea și sincronizarea protestelor
și a protestatarilor. Fostul prim-ministru Evgheni Primakov declara că ,, un
element valabil pentru toate țările afectate a fost caracterul ne-religios al
protestelor: ,, Cerințele exprimate la Cairo, în piața Tahrir și în alte țări
arabe diferă unele de altele, nu au fost religioase, nu au fost ostile pentru
alte civilizații, revendicările au fost de alte esență: alegerile
libere, libertatea de exprimare, respingerea autoritarismului. Chiar și în Bahrain unde au fost ciocniri între suniți
și șiiți, erau cerințe sociale, economice, de egalitate. Mișcări revoluționare
au avut loc în Algeria,Tunisia,Egipt, Bahrain, Maroc, Kuweit, Iran, Sahara
Occidentală, Sudan, Djibouti, Liban, Irak, Senegal, Arabia Saudită și Oman.
Totuși începutul oficial al Primăverii arabe a început în Algeria, la 28
decembrie 2010, când populația a ieșit în stradă împotriva Guvernului, dar fără
nici un succes.
Tunisia a fost țara care a fost prima cu un succes în urma Primăverii arabe. Nebunia a inceput când un șomer, vânzător ambulant Mohamed Bouazizi și-a dat foc după ce autoritățile i-au confiscat marfa iar acesta nu a mai suportat regimul, abuzurile poliției și lipsa locurilor de muncă., tânărul murind în Ianuarie 2011. Incidentul care a avut loc în orașul Sidi Bouzid a pornit nebunia. A doua zi, au izbucnit demonstrații, proteste în toată Tunisia împotriva regimului condus de președintele Ben Ali. Ulterior protestele de stradă, s-au transformat în ciocniri cu forțele de ordine. Dupa numeroase încercări ale președintelui de a opri aceste proteste prin diferite acțiuni si văzând că nu poate să oprească protestele, după o lună, în Ianuarie 2011, acesta se refugiază în Arabia Saudită și renunță la putere. Ben Ali a fost înlăturat de la putere după o perioadă de 23 de ani. După gestul președintelui, Consiliul de Tranziție din Tunisia a anunțat că vor fi organizate alegeri în termen de șase luni. Deșii a fost schimbat ,,dictatorul,, , situația din Tunisia este aceeași dacă nu chiar se înrăutățește. Clasa mijlocie dispune de un venit de 350 de euro, șomajul atinge cota de 16%, turismul este sever atins, industria este afectată de dezordini și de criza din Europa. La două săptămâni dupa ceea ce s-a întâmplat în Tunisia, revoluția s-a extins în Egipt. Spre sfârșitul lunii Ianuarie, mii de oameni au ales să iasă în stradă pentru a cere înlăturarea președintelui Hosni Mubarak, aflat la putere de 32 de ani. Protestele izbucnite în Cairo, s-au răspândit și în alte orașe, totuși centrul protestelor fiind piața Tahir din capitala Egiptului. Cei ieșiți protestau pentru nivelul de trai scăzut, de sistemul de educație. La 10 februarie, protestatarii au preluat clădirea parlamentului, activitatea fiind întreruptă. O zi mai târziu, Hosni Mubarak și-a anunțat demisia. Totuși indepărtarea regimului Mubarak de la putere nu a fost o imbunătățire, a fost chiar mai rău decât în Tunisia. Economia merge în jos, salariile au scăzut cu 11%, prețurile bunurilor alimentare au crescut cu 10%. Un sfert dintre egipeteni trăiescu cu mai puțin de doi dolari pe zi, turismul care asigura 12% din PIB este în dezastru. În Yemen, președintele Ali Abdullah Saleh, aflat la putere de 32 de ani, a fost și el înlăturat, la 10 luni după ce au început protestele. În Iordania, guvernul a fost dizovlat de către regele Abdullah iar în Cisiordania a fost înlăturat de către Președintele Autorității Palestiniene, Mahmud Abbas.
În Libia, la 16 februarie au fost semnalate primele manifestări . Pe 22 februarie, mii de străini încercau să părăsească Libia pentru a fugi din calea violențelor. La câteva ore după un discurs al președintelui Gaddafi, toți cei 15 membri ai Consiliului de Securitate l-au condamnat pentru reprimarea contestatarilor iar ministrul libian de externe a demisionat în semn de proteste față de declarația colonelului. La aproape două săptămâni de la începerea protestelor și izbucnirea violențelor, Consiliul a votat în unanimitate sancționarea liderului libian, precum și a asociaților săi dar și deferirea regimului Gaddafi Tribunalului de la Haga pentru ,,crime împotriva umanității,,.
La 18 aprilie, surse medicale anunță un număr de victime de peste 1000. Pe 1 mai, Gaddafi rezistă unei lovituri aeriene a NATO ce i-a ucis pe fiul lui cel mic și trei nepoți și a distrus o casă dinTripoli. La patru Iunie , Japonia a anunțat că a înghețat activele lui Gaddafi. Pe 20 octombrie, forțele libiene anunță capturarea lui Muammar Gaddafi, în aceeași zi autoritățile anunță moartea liderului în timpul unui atac în orașul natal, în același atac fiind ucis și unul dintre fii acestuia. Pe 21 Octombrie NATO anunță incheierea operațiunii din Libia. După eliberarea Libiei de sub tirania de 42 de ani a lui Gaddafi, producția de țitei, care asigura 96% din rețelele de export ale țării, au coborât de la 1,5 milioane de barili pe zi la 250.000. Țara este împărțită azi în cinci zone controlate de miliții tribale, în timp ce autoritățile centrale încă încearcă să adopte o Constituție și să impună o singură autoritate militară. O situație extrem de tensionată se perpetuează în Siria, unde președintele Bashar al Assad se menține la putere, deși este contestat atât din interior cât și din exteriorul țării lui. Siria a fost suspendată din Liga Arabă. La 29 martie, guvernul din Damasc și-a înaintat demisia, președintele acceptând. La 25 aprilie, agenția Reuters anunță că guvernul sirian a decis închiderea graniței cu Iordania. În luna iunie, mii de oameni fugeau din calea războiului. Pe 16 noiembrie, Siria este suspendată din Liga Arabă. Decizia este motivată prin faptul că administrația de la Damasc continuă represiunile împotriva opoziției. Toate aceste manifestări, ucideri de vieți omenești, distrugeri, nu au avut nici un efect președintele aflandu-se încă la puterea Siriei. În spatele tuturor acestor atacuri, acestor proteste, această ,,Primăvară arabă,, este orchestrată din spate de Statele Unite ale Americii. Aceasta a fost făcută pentru a înlătura ‚’’regimurile totalitare’’ din Orientul Mijlociu, provocand haos si dezastru. Statele Unite și Occidentul aveau tot interesul să dărâme dictatorii acestor țări, dar planul nu a reușit 100%. Siria nu a căzut. Sprijinul Sua este clar, Siria fiind un important aliat la Rusiei. Dacă va cădea și Siria, singurul aliat al Rusiei în Orientul Mijlociu va rămâne Iranul. Așadar Primăvara arabă nu s-a terminat, ci continua în Siria.
Tunisia a fost țara care a fost prima cu un succes în urma Primăverii arabe. Nebunia a inceput când un șomer, vânzător ambulant Mohamed Bouazizi și-a dat foc după ce autoritățile i-au confiscat marfa iar acesta nu a mai suportat regimul, abuzurile poliției și lipsa locurilor de muncă., tânărul murind în Ianuarie 2011. Incidentul care a avut loc în orașul Sidi Bouzid a pornit nebunia. A doua zi, au izbucnit demonstrații, proteste în toată Tunisia împotriva regimului condus de președintele Ben Ali. Ulterior protestele de stradă, s-au transformat în ciocniri cu forțele de ordine. Dupa numeroase încercări ale președintelui de a opri aceste proteste prin diferite acțiuni si văzând că nu poate să oprească protestele, după o lună, în Ianuarie 2011, acesta se refugiază în Arabia Saudită și renunță la putere. Ben Ali a fost înlăturat de la putere după o perioadă de 23 de ani. După gestul președintelui, Consiliul de Tranziție din Tunisia a anunțat că vor fi organizate alegeri în termen de șase luni. Deșii a fost schimbat ,,dictatorul,, , situația din Tunisia este aceeași dacă nu chiar se înrăutățește. Clasa mijlocie dispune de un venit de 350 de euro, șomajul atinge cota de 16%, turismul este sever atins, industria este afectată de dezordini și de criza din Europa. La două săptămâni dupa ceea ce s-a întâmplat în Tunisia, revoluția s-a extins în Egipt. Spre sfârșitul lunii Ianuarie, mii de oameni au ales să iasă în stradă pentru a cere înlăturarea președintelui Hosni Mubarak, aflat la putere de 32 de ani. Protestele izbucnite în Cairo, s-au răspândit și în alte orașe, totuși centrul protestelor fiind piața Tahir din capitala Egiptului. Cei ieșiți protestau pentru nivelul de trai scăzut, de sistemul de educație. La 10 februarie, protestatarii au preluat clădirea parlamentului, activitatea fiind întreruptă. O zi mai târziu, Hosni Mubarak și-a anunțat demisia. Totuși indepărtarea regimului Mubarak de la putere nu a fost o imbunătățire, a fost chiar mai rău decât în Tunisia. Economia merge în jos, salariile au scăzut cu 11%, prețurile bunurilor alimentare au crescut cu 10%. Un sfert dintre egipeteni trăiescu cu mai puțin de doi dolari pe zi, turismul care asigura 12% din PIB este în dezastru. În Yemen, președintele Ali Abdullah Saleh, aflat la putere de 32 de ani, a fost și el înlăturat, la 10 luni după ce au început protestele. În Iordania, guvernul a fost dizovlat de către regele Abdullah iar în Cisiordania a fost înlăturat de către Președintele Autorității Palestiniene, Mahmud Abbas.
În Libia, la 16 februarie au fost semnalate primele manifestări . Pe 22 februarie, mii de străini încercau să părăsească Libia pentru a fugi din calea violențelor. La câteva ore după un discurs al președintelui Gaddafi, toți cei 15 membri ai Consiliului de Securitate l-au condamnat pentru reprimarea contestatarilor iar ministrul libian de externe a demisionat în semn de proteste față de declarația colonelului. La aproape două săptămâni de la începerea protestelor și izbucnirea violențelor, Consiliul a votat în unanimitate sancționarea liderului libian, precum și a asociaților săi dar și deferirea regimului Gaddafi Tribunalului de la Haga pentru ,,crime împotriva umanității,,.
La 18 aprilie, surse medicale anunță un număr de victime de peste 1000. Pe 1 mai, Gaddafi rezistă unei lovituri aeriene a NATO ce i-a ucis pe fiul lui cel mic și trei nepoți și a distrus o casă dinTripoli. La patru Iunie , Japonia a anunțat că a înghețat activele lui Gaddafi. Pe 20 octombrie, forțele libiene anunță capturarea lui Muammar Gaddafi, în aceeași zi autoritățile anunță moartea liderului în timpul unui atac în orașul natal, în același atac fiind ucis și unul dintre fii acestuia. Pe 21 Octombrie NATO anunță incheierea operațiunii din Libia. După eliberarea Libiei de sub tirania de 42 de ani a lui Gaddafi, producția de țitei, care asigura 96% din rețelele de export ale țării, au coborât de la 1,5 milioane de barili pe zi la 250.000. Țara este împărțită azi în cinci zone controlate de miliții tribale, în timp ce autoritățile centrale încă încearcă să adopte o Constituție și să impună o singură autoritate militară. O situație extrem de tensionată se perpetuează în Siria, unde președintele Bashar al Assad se menține la putere, deși este contestat atât din interior cât și din exteriorul țării lui. Siria a fost suspendată din Liga Arabă. La 29 martie, guvernul din Damasc și-a înaintat demisia, președintele acceptând. La 25 aprilie, agenția Reuters anunță că guvernul sirian a decis închiderea graniței cu Iordania. În luna iunie, mii de oameni fugeau din calea războiului. Pe 16 noiembrie, Siria este suspendată din Liga Arabă. Decizia este motivată prin faptul că administrația de la Damasc continuă represiunile împotriva opoziției. Toate aceste manifestări, ucideri de vieți omenești, distrugeri, nu au avut nici un efect președintele aflandu-se încă la puterea Siriei. În spatele tuturor acestor atacuri, acestor proteste, această ,,Primăvară arabă,, este orchestrată din spate de Statele Unite ale Americii. Aceasta a fost făcută pentru a înlătura ‚’’regimurile totalitare’’ din Orientul Mijlociu, provocand haos si dezastru. Statele Unite și Occidentul aveau tot interesul să dărâme dictatorii acestor țări, dar planul nu a reușit 100%. Siria nu a căzut. Sprijinul Sua este clar, Siria fiind un important aliat la Rusiei. Dacă va cădea și Siria, singurul aliat al Rusiei în Orientul Mijlociu va rămâne Iranul. Așadar Primăvara arabă nu s-a terminat, ci continua în Siria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu